Maria COMĂNESCU
Frumusețea reprezintă o dimensiune fundamentală pentru fiecare individ, influențând direct percepția de sine, imaginea interioară și calitatea relațiilor sociale.
Nevoia de frumusețe a transformat medicina estetică dintr-un simplu instrument de corectare a unor standarde fizice într-un sprijin real pentru starea de bine psihologică și încrederea în sine.
În prezent partea feminină folosește procesul de make-up ca un ritual pentru a și crea lor o stare de confort și de bunăstare pe parcursul unei zile. Prin tehnici noi descoperite de pe social media sau propria imaginație, însă evoluția acestuia poate fi văzută în picturi, poze din 1920.
Dacă ar fi să călătorim pe glob și în timp, am descoperit că definiția frumuseții s-a schimbat radical de la o cultură la alta, chipurile umanității în modul spectaculoase.
Încă de acum mii de ani pe malurile Nilului, atât femeile, cât și bărbații transformaseră machiajul într-un ritual sacru. Scopul? Să imite zeitățile precum Ra sau Horus.
Cunoscutul tuși negru kohl, nu îndeplinea doar un rol estetic de netăgăduit, și o funcție practică vitală precum protejarea ochilor de soarele nemilos al deșertului, de reflexie și de infecții, având proprietăți antibacteriene recunoscute astăzi de știință.
În Grecia și Roma antică, idealul feminin a impus un standard strict legat de clasă, o piele cât mai palidă, aproape translucidă, care să indice faptul că aceasta nu trebuia să muncească sub soarele torid al câmpului. Pentru a obține acest efect, femeile apelau la metode extrem de riscante, folosind vopsele pe bază de plumb sau cretă.
În India antică, femeile foloseau cosmetice pentru a sublinia forța, autoritatea și grație. Ochii puternici conturați cu kohl și buzele evidențiate în nuanțe roșiatice erau elemente de bază. Acestor accente li se adăuga celebrul bindi purtat în frunte, un simbol profund al celui de-al treilea ochi sau al chakrei a șasea.
În arhipelagul nipon, machiajul a fost ridicat la rangul de artă performativă. Chipul unei gheișe, acoperit de o bază albă imaculată care cobora simetric pe gafă și ceafă în formă de „W”, transforma femeia într-o pânză vie. Buzele desenate sub formă de boboc de floare și conturul roșu-negru din jurul ochilor nu erau alese la întâmplare, el reflectau cu precizie nivelul de pregătire, experiența și stadiul din carieră al artistei.
În Europa, istoria estetică a oscilat dramatic între exces și simplitate de-a lungul secolelor. În Anglia secolului al XVI-lea, regina Elizabeta I a impus moda tenului de porțelan obținut cu ajutorul ceruzei venețiene toxice, în timp ce aristocrația Franței secolului al XVIII-lea a dus totul la extrem prin straturi groase de vopsea albă, faruri puternice în obraji și alunițe false cu valoare de mesaj.
Privită în ansamblu, istoria globală a frumuseții ne demonstrează că machiajul nu a reprezentat niciodată o etapă a frumuseții. Culorile și formele aplicate pe corp au spus întotdeauna adevăruri profunde despre cine suntem, în ce credem și cu cine raportăm la lumea din jur.
Frumusețea indusă de cosmetică ne ajută să ne percepem ca versiuni mai bune ale noastre făcând ca oglinda să reflecte nu doar imagine retușată, ci un plus real de siguranță și confort în propria piele.
Maria COMĂNESCU
