Sursa: Timpul.md
Editorial
P.M. Marcoci
Se împlinesc 35 de ani de când Nicolae Ceaușescu condus de sinucigașul instinct pe care ți-l generează senzația de falsă adulație, a organizat acel miting care i-a adus în mod ineluctabil sfârșitul. Atunci, românii – mamaliga ce refuza permanent să explodeze – au arătat lumii întregi că pot muri pentru libertate. Lucru care în confortabilul occident nu părea prea des întâlnit la acel moment. A fost o libertate câștigată cu sânge, lacrimi, frică și speranță. A fost libertatea pe care ți-o dă dispariția instinctului de conservare. E o senzație pe care cei mai mulți indivizi de pe planeta noastră nu o trăisec niciodată, din infinită nefericire pentru ei. Românii au trait-o cu demnitate și curaj pentru că urau frica generalizată, foametea, penuriile de tot felul și deciziile unipersonale ale unui conducător care părea desprins dintr-o altă realitate. Și atunci, lumea întreagă era lângă noi. Era „radicală” în favoarea României. Imi povestea, în vara lui 1990, o verișoară de ale mele stabilită în îndepărtatul, frumosul și primitorul Michigan că în serile de 22 și 23 decembrie o sunau prieteni americani care plângeau la telefon sensibilizați de curajul și spiritul de sacrificiu incredibil al românilor.
Dar, de regulă, minunile nu țin mai mult de trei zile. Au apărut lent dar în mod nefericit, hoitarii. Care au încălecat entuziasmul și speranța noastră nelimitată și hipertrofiată. Și au capturat halca fiecare cât s-a priceput mai bine. În detrimental românilor care încet- încet au devenit vinovați de manifestarea dorinței de libertate. Scena a înregistrat apariția criptocomuniștilor, söröșistilor, activiștilor de partid convertiți instantaneu la liberalism, creștin-democrație etc, a celor care au deturnat suferințele foștilor deținuți politici în interes propriu desi nemernicii care au capturat suferința erau foști protejați ai establishmentului comunist, a imbecililor care au incitat permanent la violență sau nemulțumire generalizată mai mult sau mai puțin motivată, a celor care „preamăreau” capitalismul dar cereau eșalonarea datoriilor la stat sau subvenții publice pentru activități inventate sau absolut inutile. Și, nu în ultimul rând, a impostorilor cu facultăți absolvite „pe la fără frecvență” (de regulă pe la vreo 3 – 400 de kilometri de domiciliu și de locul de muncă) care s-au autointitulat deontologi, repere morale, esteticieni, activiști sociali etc.
Și noi am dormit, dom’le… cum ar fi zis nenea Iancu. Și am continuat să visăm în timp ce zgomotul de fond ne făcea să avem coșmaruri. Ne trezeam în fiecare dimineață cu gândul că fost doar un coșmar. Dar toți acești 35 de ani ne-au făcut să devenim dincolo de limita patologicului de suspicioși, neîncrezători în forțele propria, depresivi și temători. Când aveam vârsta de 15 ani-libertate am intrat în NATO. Și încă ne uitam cu jind la hainele colegilor de clasă. La 18 ani-libertate am fost primiți în Uniunea Europeană. Dar hoitarii veșnic flămânzi ne repetau obsesiv că suntem săraci, corupți, prostănaci și incapabili.
Desi niciunul dintre partenerii de bună credință (și subliniez de bună credință) nu ne vedeau atât de negative pe cât ne zugrăveau cadavrofilii noștri. Acasă și în lume.
Sursa: Romanian revolution – Wikipedia
După 18 ani-libertate am început să vedem beneficiile statutului de țară aflată în clubul select. Și obligațiile. Dar am devenit nepăsători față de necrofagii de lângă noi care-și derulau în continuare ciudatul film. Și au fost și bune și rele. La toate intensitățile posibile așa cum numai un suflet nobil și umil ca al românului putea să simtă. Am început să mergem în toată lumea – liberi și indiferenți – cum ne am dorit dintotdeauna. Și am realizat că occidentalii, asiaticii, americanii și alte nații nu ne sunt cu nimic mai presus sau mai prejos. Am aflat că nu mor de interesul legat de ce se întâmplă la noi. Am remarcat că putem să discutăm cu ei de la egal la egal chiar și în limba lor. Ori în alte idiomuri bilateral cunoscute. Sau chiar în limbi rare. Dar cu toții am avut revelația că, acasă, o bună parte a presei noastre este absolut imbecilă, o mare parte a clasei politice este populate de tăntălăi parveniți și că, de fapt, nouă chiar nu ne pasă de ce se întămplă lâmgă noi. Și am depășit crizele nenumărate sociale, economice, juridice etc, frustrările, temerile apelând la înțelepciunea ancestrală: „trece și asta”.
Și uite așa am ajuns la 35 de ani-libertate blazați, frustrați și veșnic nemulțumiți – cei mai mulți dintre noi. Oare cei care au murit în decembrie 89 și nu numai ei ar fi încântați de ceea ce văd azi? Este greu de spus. Dar speranța moare ultima. Chiar dacă moare și ea până la urmă. Dincolo de festivismele absolut neavenite ale finalurilor de decembrie din ultimii 34 de ani, este necesar un moment de reflecție. Și de recunoștință. Poate și de exercițiu. Pentru că libertatea este aidoma unui mușchi pe care dacă nu-l folosești se atrofiază ireversibil. Dulce Românie, te iubim! Iartă-ne dacă uneori am fost teribil de nepăsători cu tine, cu noi și cu toți!
Să sperăm că o maturitate responsabilă, activă și fericită va șterge complet traumele unei copilării și tinereți tumultuoase și nefericite a societății LIBERE din România. Pentru că de duminică vom fi o societate matură cu acte în regulă conform normelor biologice, psihologice și sociologice.
