Editorial P.M. MARCOCI
Un termen nou ar trebui să intre în limba română. Și acesta este „româneală„. Din punct de vedere al înțelesului, „româneală” desemnează o investiție mare, inutilă, costisitoare și care nu se poate susține pe viitor din veniturile propria pe care le-ar genera. Este interesant cum sub mirajul fondurilor europene, România a accesat sume mari pentru a realiza investiții care nu se justifică nici din punct de vedere al fezabilității, nici din punct de vedere al utilității, conducând la niște presiuni financiare enorme după momentul inaugurării cu fast a acestora. Exemplele pot fi nenumărate. Astfel, avem o multitudine de aeroporturi care nu se vor putea susține niciodată din veniturile proprii. De pe unele nu decolează și nu aterizează avioane. Pe altele avem la pază mai mulți subofițeri și ofițeri de la SRI sau ofițeri și agenți ai poliției de frontieră decât pasageri într o zi. La care mai adăugăm servicii de pază private, servicii la sol etc. Toate acestea tind să devină, la un moment dat, niște găuri negre ale căror pierderi trebuie suportate din unele bugete publice care sunt astfel agresate. Aici regăsim bugetele unităților administrativ teritoriale care în loc să realizeze alte investiții fezabile în beneficiul cetățenilor, nu fac altceva decât să arunce banii acestora pe fereastră fără nici cea mai mică justificare din punct de vedere economic.
Tot astfel, un alt tip de „româneală” este celebrul metrou de la Cluj, oraș care are aproape 300.000 de locuitori din care, probabil, că mai mult de jumătate dintre aceștia nu vor circula zilnic cu viitorul metrou clujean. Or, dacă în România ai exemplul luminos al Bucureștiului, oraș cu aproape 2, 5 milioane de locuitori al cărui metrou nu se poate autosusține din veniturile proprii, care ar mai fi logica să demareze o astfel de investiție pe bani europeni în Cluj-Napoca… Acum există riscul foarte mare ca odată începută investiția, ori să fie abandonată, ulterior, cu înghițirea fondurilor de rigoare, fie după caz, să fie continuată din fonduri naționale ceea ce implică o altă dimensiune a agresiunii la adresa bugetului de stat al României. Care ar fi logica financiară sau beneficiul economic? Pare o întrebare legitimă… Oare să fi fost strict bucuria instantanee a obținerii unor comisioane la acordarea unor lucrări? Este foarte greu de spus, nu avem probe, putem doar să intuim anumite aspecte însă va fi foarte foarte greu ca la un moment dat chestiunile acestea să ajungă sub lupa verificărilor. Și, poate, ceea ce este mai important să poată să fie acoperite mega prejudiciile pe care aceste investiții le generează zi de zi în sarcina noastră, a tuturor. Până acum absolut nimeni nu a răspuns pentru „românelile” pe care le-a inițiat, condus sau finalizat.
Oare „românelile” făcute în ultimii 10 ani 15 ani sunt elefantul roz din magazinul de porțelanuri? Cel mai probabil că da, pentru că România are multe unități administrativ teritoriale supraîndatorate. Și care au rate ale datoriei raportate la veniturile proprii, în unele cazuri mai mari și de 10 ori.
Și se pune foarte corect și patriotic problema cine sau cum vom reuși să achităm aceste datorii? E simplu să venim să spunem trecem totul la bugetul national; a devenit și ăsta un sport național în care multe din datoriile pe care uat-urile le înregistrează în virtutea principiului autonomiei teritoriale sunt până la urmă plătite din banii tuturor cetățenilor români. Dar, până când va reuși bugetul național să poată să suporte astfel de cheltuieli, e greu de spus. A devenit un buget dezechilibrat și restrâns pentru că nimeni nu știe unde au ajuns sutele de miliarde de euro contractate ca datorii de România. Care, pe deasupra, este o țară care, fără să vrea, îmbătrânește și în a cărei economie se diminuează cererea de produse și servicii. O economie care nu se știe cum va performa și dacă va mai avea dinamici pozitive. Grija legată de modul în care vom reuși să plătim datoriile statului ar trebui să dea insomnii cronice fiecărui guvernant și decident al țării.
Poate părea apocaliptic dar un oraș ca Oradea care este foarte adevărat că s a dezvoltat exponențial în ultimii ani, a ajuns la o datorie de aproximativ 20. 000 € pe cap de cetățean, membru al urbei. Asta înseamnă că de la ultimul nou-născut până la muribundul care mai are de trăit câteva clipe ar trebui să plătească această sumă cu adevărat impresionantă pentru a acoperi datoria acestui frumos municipiu. Putem continua cu întrebarea în câți ani din taxele locale pe care le achită orădenii respectiv companiile din municipiu se va reuși stingerea acestei datorii. Probabil că ecuația este foarte complexă și necesită apelul la foarte multe variabile. Există vreun risc ca Oradea să intre în faliment? Asta ar trebui să ne spună diriguitorii urbei. Cert este că problema municipiului Oradea se regăsește și în alte localități din România. Datele centralizate referitoare la datoriile pe care le au unitățile administrativ teritoriale din țară nu se regăsesc, însă, aproape pe nicăieri. Trebuie să faci un efort de cercetare solid pentru a vedea care este dimensiunea acestor datorii. Pentru ca apoi să te întrebi retoric cum se vor putea evita anumite falimente ale unităților administrativ teritoriale în perioada imediat următoare. Și atunci subzistă întrebarea de ce continuăm cu „românelile„. Oare chiar avem nevoie de toate investițiile astea? Unele dintre ele absolut nejustificate pe care unii primari sau diverși alți conducători de instituții publice le încep doar din dorința de a-și face o imagine de mari ctitori. A încercat cineva din România să identifice dacă studiile de fezabilitate pe baza cărora s-au făcut proiectele au corespuns vreodată, măcar într o mică măsură, cu ceea ce a arătat realitatea imediată? Cel mai probabil, nimeni. Ne-am amăgit cu ideea că sunt bani din fonduri europene și că, în definitive, ce contează… Comisia Europeană ne-a pus la dispoziție fondurile crezându-ne pe cuvânt că nevoile pe care le avem sunt satisfăcute prin investițiile atât de generos finanțate numai că fezabilitatea multora dintre acestea a fost una mai mult decât discutabilă. Acum vor trebui finalizate obiectivele de investiții începute, însă funcționarea nonfezabilă a lor va fi necesar să o suportăm cu toții. Din bugetele locale, din alte fonduri publice etc. Când se va termina această stare de lucruri, nu pare că este în spectrul imediatului. Devine cert că acest elefant roz s-ar putea la un moment dat să ne aducă în fața unei întregi rețele de faliment al municipiilor sau altor unități administrativ teritoriale cu consecințe atât pentru credibilitatea țării cât și pentru capacitatea economică națională.
Mihail MARCOCI
